N-am cum să încep cu începutul, fiindcă nu-l cunosc.
Mergeam pe stradă şi, de sub înălţimea buricului meu îngheţat, am primit un zâmbet cleios. M-am uitat în continuarea lui: o faţă durduliu-imbecilă, probabil inconştientă că zâmbeşte, cu picioarele aşezate aproape în forma literei K (-altfel nu ştiu să descriu-), purtată de un cărucior cu rotile, la rândul lui – impins de o figură plictisită.
Cred că nicio umbră de concentrare n-a planat vreodată peste fruntea prea înaltă a adolescentului din scaun. Un astfel de membru al familiei e un job full-full-time, fără niciun fel de concediu. Ochii puţin oblici şi guşa lunguiaţă nu ştiu nici să mulţumească, nici să protesteze.
Îi mulţumesc mamei că a produs un copil sănătos, prietenei lui Einstein că ne-a dat gravitaţia, lui Shiva ca a inspirat poeţii şi Dumnezeului care a făcut să n-am camera la mine. N-aş fi publicat fotografia pe blog, dar ar fi rămas în folderul “STRADA” până când, într-un avânt de “hai să le sortez”, aş fi (re)descoperit-o. Iertarea stă în uitare sau Delete.
